ROUTINE IS A KILLER // NIKLAUS TROXLER, UNFINISHED 2022

S-a terminat o nouă ediția a festivalului UNFINISHED. Timp de 4 zile, ne-am bucurat de speakeri fabuloși, concerte, dezbateri, proiecții, petreceri și multă artă. Totul s-a întâmplat la Casa Universitarilor, unde Fundația Eidos, printr-un parteneriat strategic cu Universitatea din București, a revitalizat spațiile verzi și galeriile de sere. Campusul unicului festival multidisciplinar din România a fost unul fantastic!

În acest context am avut și ocazia de a-l cunoaște pe renumitul Niklaus Troxler, artistul și designer-ul grafic elvețian care a inițiat și Festivalul de Jazz de la Willisau în 1975. Lucrările sale grafice, în special postere de concerte, coperți de discuri și coperți de cărți, i-au câștigat mai multe premii internaționale relevante și sunt reprezentate în cele mai renumite colecții de design din întreaga lume. Activitățile recente ale lui Troxler includ spectacole de live taping cu muzicieni improvizatori. După ce ne-am plimbat prin campus pentru a-mi arăta instalația creată cu o zi înainte în festival, ne-am retras într-o cameră liniștită din Casa Universitarilor, unde am discutat despre ce înseamnă un poster, despre influența jazz-ului în desen sau despre libertatea de a trăi așa cum vrei – cu improvizații, libertăți și iubiri exersate.

M-am documentat bine despre dumneavoastră și am concluzionat că sunteți jazz man-ul graphic design-ului.

Da, accept să fiu încoronat cu acest titlu [râde].

După ce ați început să organizați Willisau Jazz Festival în 1975, simțiți că modul dumneavoastră de a desena a devenit mai “jazz-uit”? A fost mai mult despre improvizație decât despre structură și reguli?

Bineînțeles, da. Cea mai mare influență în design-ul meu este jazz-ul, el m-a învățat multe. Sunt teribil de multe feluri de exprimare, fiecare om are felul lui de a-și exprima personalitatea care îl face unic. De asemenea, cred că design-ul ar trebui mereu să reflecte timpul. Design-ul meu s-a schimbat mereu de-a lungul anilor, arată mereu diferit în funcție de timpul în care a fost creat. Asta este foarte important pentru mine: să evoluezi, să găsești mereu noi forme de a crea, de a găsi noi căi în proces. Asta face, de fapt, ca viața mea să fie atât de interesantă.

Tot ce mă atrage pe mine în jazz mă atrage și în graphic design. Culorile, contrastul, improvizația, compoziția.

Desenați mereu cu muzică pe fundal?

Nu mereu, dar în majoritatea timpului, da. Nu ascult muzică atunci când trebuie să mă concentrez tare pe un subiect anume. Dacă lucrez la un material legat de jazz, clar am nevoie de muzică pe fundal.

Postere de concerte, festivaluri, coperți de carte, festivalul de jazz, ilustrații, fotografii și acum taping și live performances cu muzicieni. V-ați reinventat mereu. V-a fost vreodată teamă că veți rămâne fără idei sau că va seca sursa creativității?

Nu am avut niciodată această problemă. Uneori poate fi dificil să dau un restart. Dacă începi un nou proiect, trebuie să fii fresh, să vii cu ceva nou și să uiți tot ce ai făcut anterior. Trebuie să găsești o soluție cu totul nouă. Pentru mine ceea ce fac devine interesant doar când e nou. E un training mental să uiți ceea ce ai făcut în trecut, iar eu iubesc acest proces al uitării. Routine is a killer. Dacă faci un lucru bine și repeți acel lucru la infinit doar pentru că ești bun la el…Păi, eu urăsc treaba asta. Vreau să descopăr mereu ceva nou care mă satisface, ceva nou la care sunt bun.

Uneori, cumpărăm o carte doar datorită copertei sale sau decidem să mergem la un festival/concert pentru că ne atrage posterul. Ce facem când produsul cultural în sine, însă, ne dezamăgește? Cu alte cuvinte: poate fi coperta sau posterul mai bun decat cartea sau concertul în sine?

Se poate întâmpla, da. Și nu prea îmi pasă, sincer. Eu, ca artist, îmi fac munca, îmi fac partea, mai departe nu e treaba mea ce se întâmplă.

Compar mereu posterul cu poezia. În ambele forme artistice, trebuie să exprimi multe emoții sau idei cu foarte puține cuvinte. Lucrezi cu esențele. Din păcate, încă se mai scrie multă poezie săracă stilistic. Care este situația cu posterele? Ce face un poster bun sau prost?

O paralelă foarte bună cu poezia, da! Un poster poate fi poezie și atunci devine bun. Însă nu pot spune ce face bun un poster. Important este ca atunci când faci design-ul posterului să transmiți informația. Și dacă mai atinge și sufletul: perfect! Însă nu se întâmplă asta de fiecare dată. Un anume design poate fi făcut doar pentru puțini oameni. Dacă îi convingi pe oamenii aceia să se oprească și să se uite la poster, deja ți-ai îndeplinit scopul. Nu știi niciodată în mod real cum va funcționa acest impact asupra oamenilor, nu ai acest control, nu poți preconiza. Eu, ca artist, știu doar să vorbesc pe limba mea, să-mi desenez acolo propriile emoții avute vizavi de actul artistic reprezentat. Posterul are un soi de suflet pe care i-l atribui ca artist, e ceva personal și asta mă face să mă gândesc puternic la paralela ta cu poezia. Însă, este mai complicat. Fac o comunicare media, aduc la cunoștință oamenilor un eveniment, dar o fac în felul meu, o fac personal, fără să uit oamenii pe care doresc să îi ating. Vreau să dau ceva oamenilor, e o comunicare, trebuie să transfer un conținut. Să anunț un concert, un festival, o piesă de teatru, o idee, dar mereu e comunicare. Nu toată lumea înțelege comunicare mea, însă unii o fac și pentru mine e suficient – nu pot vorbi cu toată lumea. Ceva de înțeles ușor de către toată lumea este aproape imposibil de făcut. Alteori e fantastic să văd oameni care reacționează la posterele mele, oameni care nu ascultă muzica pe care posterele mele o reprezintă. Le place să le privească, le dă o stare bună. E minunat, nu?

Posterul obișnuia să fie afișat live, în viața reală, și să vedem reacțiile oamenilor când îl privesc. Acum, în era digitală, nu prea mai avem acces la chipurile oamenilor. Vă lipsește asta?

Da și nu. În trecut, posterul era afișat doar pe străzi. Însă acum, dacă folosești Social Media, pui posterul pe Instagram și poate fi văzut de oameni din lumea întreagă. Este o comunicare chiar mai amplă în societate. Pot primi reacții din întreaga lumea, este doar o nouă situație.

Meseria dumneavoastră este să transformați informația. Ați eșuat vreodată în a transforma informația? Mai exact, s-a întâmplat să nu găsiți forma corectă în care să acomodați o idee?

Cum, necum, trebuie să găsești o cale, o formă. You work on it. E un proces. Trebuie să găsești soluții pentru toate problemele. Te gândești, faci research, reflectezi și soluția vine. Orice problemă care vine la tine are și o soluție. Este mereu rezolvabilă. Se poate întâmpla ca soluția ta să nu fie pe gustul clientului, dar eu mi-am făcut treaba, am găsit soluția mea. Mi-am făcut jobul. Asta e ocupația mea.

Unele postere expiră fix când evenimentul descris se încheie. Este o formă de artă cu termen de valabilitate foarte scurt. Alte postere, însă, devin valoroase, sunt expuse în muzee sau intră în licitații. Ce le diferențiază pe ele de altele?

Eu fac posterul strict pentru cele două săptămâni de promovare a evenimentului, să spunem. Dacă acel poster ajunge la un muzeu este o situație minunată, dar eu nu fac acel poster cu acest scop. Îl fac strict pentru cele două săptămâni în care posterul stă afișat pe străzi/ în Social Media. Am postere în Muzeul de Artă Modernă din New York, și!? E simpatic, e un bonus, dar nu lucrez pentru asta. Se poate întâmpla și e ok, dar jobul meu este să creez design care expiră atunci când evenimentul reprezentat se termină. Ce se întâmplă după este un simplu accident.

Sunteți un iubitor de vin. Ați vărsat vreodată din greșeală un pahar de vin pe o lucrare?

O, da, s-a mai întâmplat, recunosc. Trebuie să fii relaxat când lucrezi, dar nu mereu [râde].

Dacă ar fi să publicați o carte cu toate lucrările dumneavoastră, ce ați pune pe copertă? O ilustrație veche sau ați crea ceva de la zero?

Aș face un nou poster, o copertă care ar exprima ce simt față de munca mea, față de lucrurile adunate acolo. Aș munci la ceva nou. De fapt, chiar acum se lucrează la o carte cu lucrările mele, sunt curios dacă mă vor ruga pe mine să fac coperta, acum că ai adus vorba. Titlul este deja stabilit, eu l-am ales: SERIOUS FUN. E un titlu fain, nu? Serios, dar amuzant. Sau seriozitate cu amuzament. Ai nevoie de amuzament și umor, dar trebuie să fii și serios cumva.

Credeți că un poster poate provoca schimbări sociale?

Poate ajuta, poate stimula un pic, dar nu cred că poate schimba mult. Dar te poate ajuta să te gândești la lucruri, la subiecte alese. Poate fi introspectiv și cine știe unde ajunge această introspecție.

Cum a fost să organizați Willisau Jazz Festival atâția ani?

A fost fabulos! Nu doar festivalul, ci multe, multe concerte. Am început prin a organiza concerte în 1966, când aveam 19 ani. Apoi, în 1975 am făcut prima ediție de festival. În perioada aceea, muzica era o adevărată putere, se întâmplau multe. Pentru prima oară, am vrut să fac o ediție singulară a festivalului, doar una, doar pentru un an. Un festival care să dureze 4 zile și gata. Dar a avut atâta succes, încât nu m-am mai putut opri. A fost o experiență minunată să fac programul an de an, să cunosc toți acei artiști, toți iubitorii acelui tip de muzică. Toți acei oameni veneau în același loc și se simțeau extrem de bine.

Ce nume mare v-ați dorit să vină și a venit?

Keith Jarrett.

Vă este dor să faceți asta?

Țin legătura cu mulți dintre artiști. Sunt prieten bun cu unii dintre ei. Oriunde merg, în Londra, New York, Paris, Berlin, mă întâlnesc cu muzicieni. Am prieteni pe tot globul. Și acum, de festivalul meu se ocupă nepotul meu. A rămas în familie, suntem un fel de jazz mafia [râde].

Avem, noua pasiune este live taping-ul. Cum a început această nebunie?

Am mers să cumpăr bandă de izolat pentru a repara ceva în baie și am văzut cât de multe culori existau în magazin. Așa că am cumpărat toate culorile și m-am distrat foarte tare începând să lucrez cu ele. O galerie în Berlin a vrut să expună munca mea și apoi am tot continuat cu instalațiile. Apoi m-am gândit: de ce să nu aduc și niște muzicieni? Mereu am lucrat cu muzicienii. Așadar, am invitat muzicieni și am început improvizațiile. Totul e spontan, nu vreau să îmi propun nimic, nu îi întreb pe muzicieni ce vor cânta. Eu am libertate totală, muzicienii la fel. Ei sunt influențați de munca mea, iar eu de muzica lor. Este un schimb de experiențe și de improvizații.

Pentru ce ați fi vrut să aveți mai mult timp?

Profesional, pot să fac orice vreau. Sunt complet satisfăcut cu ce am făcut și cu ce fac. Personal, aș vrea mai mult timp cu cei 7 nepoți. Am 3 fete, una fashion designer, două graphic designers. Soția mea este și ea artistă. O familie plină de artiști.

Sunt fericit cu ce fac și îmi doresc doar să mai am câțiva ani de sănătate pentru a-mi continua munca.